Mizeria așteptării

     Am mustit ceva ani in tăcere o altă tăcere, ca acum sa o izbesc cu ecou de pereții gazdei virtuale. Am revenit doar pentru mine? Egoist si laconic -da. Camera este goală (?), nu am nimic de așezat pentru spectatori, doar în picioare vă rog! Să se alinieze cine nu-i... Cu multă înverșunare tâmpă reușesc să-mi achipui prezența într-un spital de psihiatrie,  într-o sală plină de forfota psihopatiilor acute și cronice. Incerc să prind cu obrazul soarele ce prăjește vopseaua albastră a ramei geamului de lemn, ca să mă asigur că mai pot primi căldură măcar de la corpuri celeste. Încă se mai vopsesc, încă se mai folosesc, și geamurile... Bondarii de neon palpâie  deasupra capului în speculații auditive. Podelele scârțâie savant. Halatele sunt albe și îmbibate cu psihanaliză. Iar peste tot numai oameni cu bale de antipsihotice, târându-se lăturalnic precum niște animale bătrâne, părăsite și oloage. Am închis ochii, și m-am lipit cu spatele de peretele răcoros. O amețeală hectică, dar plăcut intensă, m-a dăruit pardoselii sub larma distorsionată a personalului medical. Era ultima dată când am deschis ochii ca să pot povesti. Este atât de bine să fii un mormoloc incongruent...  

    Zilnic ciobit de urmărirea scurgerii de timp, am dezvoltat o fobie - urăsc de acum și apa când face zgomot. Sau sunt indecis de beat când dau pe gat 2 sticle de vin aproape în fiecare seară, de ajung la definiții inverse, încurcând timpul, apa, și vinul. Am ajuns să-mi măsor beția în minute, să simt sete de trecut, iar orele petrecute în singurătate picură chinezește pe fruntea "sufletului" schingiuit de așteptare.

Am plecat de acasă, în zile cu soare, și-n cele mai întunecate doldora de gheață si ploi. Am plecat să mă găsesc cerșind pe stradă la semafor trecere la un trotuar aparent mai bun, sau  de dimineață măturând străzile în sudalme. Am vândut cu fervență covrigi cu mac și susan unei lumi metabolic bolnave.  Am dus la destinații pasageri fără ca sa-i contorizez și nici măcar nu le-am cerut plata. Am făcut verificări de cod și lumea l-a înțeles doar ca pe un pește nebinar. Am tratat lipsa respectului de sine prin multe tablete și injectabile. Adicția la starea de sănătate nu e bazată pe plăcere, de aceea am eșuat. Am eșuat și în relații dramatice, pentru că nu mi-am luat bilet la propriul spectacol. Am iubit cu multă falsitate și m-am mințit că am ajuns chiar să cred în psihoza amorului. Femeilor cu care am fost nu le-am lăsat decât stârvul meu oblonit de siropoase făgăduințe. Majoritatea m-au lăsat de unul singur în cel mai de purgatoriu moment, altele au ciupit din mine precum niște vulturi pleșuvi vrând a mă readuce la nominal doar ca să-și demonstreze că pot reconfigura un bărbat care se îneacă acum. Ce n-au știut ele e că, e tardiv să resuscitezi o catastrofă căreia deja i s-a instalat monumentul uitării.

 

În oglindă nu văd nimic. E ca-n filmele cu vampiri care nu au reflexie, între timp mi-am pierdut și reflecția.

Identitatea mea a devenit o amprenta de vicii. Mi-e comod,  următoarea rotiță care mi se instalează se va unge cu ulei mineral.

 

 Vorbind de minerale, mi s-a cam  spălat tot calciul din oase, de aceea sufer de/la ”verticalitate” și de un rahitism tardiv de opinator (calchiere premeditată) inopinat. Mai mult decât atât, o bună parte din luptele mele de ceva vreme se desfășoară la orizontal încât și gândurile au căpătat o nuanță sedentară. Amploarea luptelor e mărginită de un giulgiu și o față de pernă neschimbată precum părerile mele de acum o lună, că dacă aș face transpoziție la singura plantă pe care o am în casă, ar prinde rădăcini la pernă cu tot cu ceafa mea.

Bine (mi-) am revenit, suferiți-mă!