Cafeneaua franțuzească
De cînd mă știu , îmi plac cafenelele franțuzești, și anume acele în stradă. Le ador fără ca să fi stat măcar acolo. În puținele ocazii pe care le-am avut , am ezitat să mă așez și să-mi iau un oarecare ziar proaspăt ca să-i pipăi mirosul , și să sorb cu ochii din aburul parfumat al cafelei.. Găseam în fel și chip motive grăbite, căci pînă la urmă nu cunoșteam dacă eram pe calea potrivită să mă amăgesc cu ce mă amăgeam. Ce mă îngrădește și azi , de a sta acolo și de a spera că nu va fi multă lume ca să-mi tulbure dorința de liniște, ivită paradoxal din harmălaia de mașini, și pietoni trecând gălăgios pe alături, e dezamăgirea.Îmi imaginez cum devin un manager care convertește gălăgia în liniște doar pentru sine. Îmi imaginez hroșnitul pietrelor minuscule sub talpa papucului ,aduse de vînt și mașini de la edificiile vechi de prin preajmă ce se macină la ordonanța timpului.Îmi imaginez ,cum iau singurătatea de mînă și o așez galant în faț...