Ultimul troleibuz

   Niciodată nu întârzie . În fiece dimineață se pornește agale dintr-o parte a orașului pentru a ajunge în altă parte a orașului. Străbate negura  artificială îmbîcsită cu monoxid de carbon , de departe fiind văzut și asemănat cu un chior , căci are numai un ochi ce bate cu o lumină obosită și istorică. Oprește la fiecare stație ca să înghită puhoiul de oameni agitați care întruna pironesc cu ochiu ceasurile, telefoanele și scobesc în față niște mimici înăcrite. Absorbiți de animalul electric, oamenii se simt parcă mai bine , nu le încurcă nimeni să se gândească la nimic, cu toate că e înghesuială, căldură și toate mirosurile de parfum se amestecă între ele formând un singur odor , unul puturos de insuportabil. Dacă e să-i vezi de afară , seamănă cu niște jivine duse la abator în lipsă de spațiu . Toți au niște fețe șterse ; nici orele de meditație nu eliberează atît de eficient de gânduri.

   Mergând un timp cu burduful plin de oameni , animalul mecanic face viraje ca un taur de coridă și începe a-i da afară de parcă ar zvârli nisip pe trotuar. Salariații în mare parte își epuizează prezența , și rămân doar o mână de studenți , patru babe , și niște puștoaice de gimnaziu  ale căror buze ambreiau  pe circumferința chupa chups -urilor făcând onomatopeice stridente și provocând noduri adiționale la cravată iehoviștilor din spatele lor.
  
    Încă ceva stații s-au  trecut, și coboară toți în afară de o domniță cu două cosițe mășcat împletite.Am încercat s-o ghicesc la față cercetându-i ceafa . Mi-a simțit privirea ce-o sfredelea în occiput, și  și-a întors capul spre mine, clipind înduioșător ca o bufniță pe timp de zi .
Am recunoscut-o , era fata pe care am devorat-o pentru prima și ultima oară într-o vară când aveam puf pe piept. S-au deschis ușile ,și domnița a sărit de parcă nici nu mă văzuse. Asta poate că nu mă frământa atît de tare ,cît faptul că de atunci  nu s-a schimbat deloc la trup și chip timp de doișpe ani .
Deodată am simțit cum cineva mi-a aranjat o lovitură puternică pe spate, m-am întors îmbrâncit cum eram, ca să văd că pe scaune stă un moșneag și o babă ,aciuiți acolo enigmatic.Niște chipuri de ceară , urâte și moi la palpat cu vederea.Moșneagul mi-a întins mâna în semn de salut ,i -am intins-o și eu tremurînd, doar că nici nu am dovedit să -l ajung că m-a și apucat el primul, privindu-mă fioros. Ochii ceia aveau ceva din căpruiul meu,drept că  o nuanță mai spălăcită-n cataracta dezamăgirii.
- Nu te căuta aici ! Dă-mi voie să mor ca să trăiești tu!
- Aiurești moșule , zisei eu.
Nu mai strigă nimic, doar mă înșfăcă de piept și mă aruncă pe trotuar. M-am lovit cu capul așa de tare de bordură , încât am crezut că neuronii îmi explodează ca o ciupercă atomică.



Rău m-a prins și deșteptătorul , nu mai beau votcă...