Cafeneaua franțuzească

    De cînd mă știu , îmi plac cafenelele franțuzești, și anume acele în stradă. Le ador fără ca să fi stat măcar acolo. În puținele ocazii pe care le-am avut , am ezitat să mă așez și  să-mi iau un oarecare ziar proaspăt ca să-i pipăi mirosul , și să sorb cu ochii din aburul  parfumat al  cafelei.. Găseam în fel și chip  motive grăbite, căci pînă la urmă nu cunoșteam dacă eram pe calea potrivită să mă amăgesc cu ce mă amăgeam. Ce mă îngrădește și azi , de a sta acolo și de a spera că nu va fi multă lume ca să-mi tulbure dorința de liniște, ivită paradoxal din harmălaia de mașini, și pietoni trecând gălăgios pe alături, e dezamăgirea.Îmi imaginez cum devin un manager care convertește gălăgia în liniște doar pentru sine. Îmi imaginez hroșnitul pietrelor minuscule sub talpa papucului  ,aduse de vînt și mașini de la edificiile vechi de prin preajmă  ce se macină la ordonanța timpului.Îmi imaginez ,cum iau singurătatea de mînă și o așez galant în fața-mi la masă ,complimentîndu-i liniile chipului absent și atât de potrivit cu expresia-i copleșitoare și melancolic  de obișnuită. Îmi imaginez cum fugăresc cu genele razele soarelui printre eșaloanele de petale  din buchetul cast ,un pic lânced ,care intermediază  la fiecare masă orice discuție dintre două ,trei persoane , sau una.Toate astea sunt iluzii și nu mai mult. Niște întîmplări înlănțuite cu viteză scăzută de rulare în mediul meu de cogniție.Sunt atent acum ca și atunci, la ce spun , la ce ascult. Am impresia că , cuvintele și imaginile la care primele fac trimitere,oricare ar fi ele, hipertrofiază sensul și perceperea realității . Da, realitatea e dură la compoziția ei firească de unitar ,însă nu a fost lipsită  de colorații,iar aici nu se admite exprimare ,ci doar primire ,percepție. Dezamăgirea vine nu din incapacitatea frumuseții tabloului de a fi ,ci din încercarea de a-i da interpretare. Trebuie să nu crezi exprimarea omului care se venerează ca individualitate în gusturi  și viziuni ,adică să nu crezi pe nimeni,că de altfel  cînd suprapui ce ai cu ce nu ai , se primește nimic mai mult decît o abstracție estetică.Și prin urmare asta-mi explică amânările,
de ce să-mi risc actuala stare cu deziluzii?
     Decepția ne este hranită de peste tot, începând cu media și terminând cu propriul sine :Reclame cu mușchioși rași mai și pe gland, care  spun cât e de excelentă spuma și bic-ul  lor de făcut shave, p*zde (că altfel nu poți să le spui )cu corpuri standard ,care sunt capabile să reclameze orice ,bazându-se pe instinctul bărbătesc de scurgere salivară la vederea unui dans de buci gratis, produsele alimentare pe ambalajul cărora au dispărut E-urii și a rămas numai textul , puțini știu că ei doar au fost dezambiguizați, prietena/ soția mearsă la biserică care se jură că n-o fură dar o prinzi cu ea în gură, de Sfintele Paști încă . Da domnule ,Paști încă! Paște fericit !
    Asta încă nu e totul din dezamăgire.Într-o zi veneam acasă pe o alee cam rară -n arbori ,soarele-mi bătea spatele ,iar eu îmi fugăream contemplator umbra pe lespezile micului drum , și observ la vreo cîțiva metri de mine un boschetar care stătea pe o banca din dreapta . Un personaj de-a dreptul scos dintr-un mit postmodernist. Avea fața proptită în riduri,deși nu-i dadeai 50 de ani.Era îmbrăcat în ceva dar nu știu în ce , probabil o manta , căci era de aceeași culoare și ruptă peste tot. Observându-i încălțămintea mi-am dat seama  că a bîntuit mult prin ierburile bogate în căcați de cîine.Avea niște mănuși buhnite la degete, și niste unghii negre ca rahatul lui Satan ,care le înfipse la moment în coaja unei portocale semibîhlite , un trofeu eventual obținut dintr-un tomberon din apropierea cartierelor populate de oameni mai cu samă bănească. Deodată și-a pus mîna drept pod asupra ochilor ca să poată vedea cine se apropie.Eu firește străluceam în papucii mei de pseudopiele de crocodil  asortați cu jeansuri aproape noi , iar pe trunchi  aveam un impermeabil - m-am încrezut în prognoza meteo.Așa e ,de la întuneric vezi omul de rînd strălucind mai mult decât ceilalți colocalnici îl văd.
Fața sa avea o expresie indecisă ,părea că zimbește și se sinchisește la un loc.Mirosea parcă a alcool polivinilic . Izbitoarea priveliște m-a făcut să decid să-i dau niște bani. Dar scotocind prin buzunar mărunțiș , m-am răzgîndit să-i fac cinstea , căci nu se va duce prostul să-și ia de mâncat ,cise va duce să se amorțească la babele din piață care vând pe sub poală câte un cinzeac.L-am privit îndelung și tăcut ,în timp ce-l lăsam în urmă în postura sa de zeu cu o aură ce avea un iz de urină stătută, și am fost un pic mirat că nu m-a trimis în al Evei cuib copulator pentru dîrzenia de a-l analiza.
     M-a tot chinuit chipul boschetarului din parc întreg drumul. L-am categorisit și pe el  în ultim stadiu de dezamăgire...Doar că dezamăgirea asta era una înecată în mahmureala indiferenței. Ori că era noapte și plapuma nu îi era decît cerul putrezit de lumina pală a stelelor , ori că era zi și foamea îl aștepta la un ceai fără de zahăr și fără apă ,pentru el bănuiesc, era același căcat existențial.Lumea elevată te învață că trebuie să faci distincție dintre un căcat bun și unul rău.Atît timp cît e căcat , nu importă de ce marcă e , tot căcat rămâne...Refuz să spun că omul cela e un laș ,că a refuzat la luptă,a și fost așa înainte de a deveni . Toți acei care trăim suntem lași ,adevărații curajoși se disting prin exitusul provocat de propria mînă.
    Sunt obez de atîta hrană cu deziluzii. Și totuși nu ostenesc să-mi iau cafeaua față-n față cu doamna mea , interlocutoarea cu absența chipului și cuvîntării -singurătatea .Te iubesc draga mea ! Sunt soțul tău fidel care te bate că taci.