Guma din dosul băncii

      Pe lângă multele obișnuințe stranii ,mai am și o scârtă de pure stranietăți ...Încă școlar fiind ,am deprins curiozitatea de a căuta pe sub mese gume de mestecat ,nu , nu ca să le reutilizez, ci pur și simplu , să mă asigur că sunt.Lămuresc mai jos.Întotdeauna mi-au servit drept indiciu la ceva .Primul lucru care îl făceam era pipăitul și număratul ,apoi urma analiza vizuala și mirositul .Cu cât erau mai multe cu atît îmi decădea părerea că dascălul nu era un Despot-Vodă și se putea de ”discutat” cu el în afara curriculei ,mă înșelam.Adesea ,serveau în calitate de proiectile pentru micile distracții ordinare din micul univers școlar.Alteori ,în situații de tensiune le rupeam cu tot cu rădăcini din solul băncii,după care la pauză ținteam capul colegilor-eram puternic,spontan și prost.Pe atunci eram lider , și persoană de interes în orișicare joc.Acum s-au schimbat lucrurile , căci au devenit atât de cunoscute regulile jocului(indiferent de natura lui ,etapele sunt aceleași).Cu cât cunoști mai bine anturajul ,cu atît te identifici mai plictisit și mai puțin naiv.Pe măsură ce treceau anii ,deveneam și mai mult lider,însă de fond,îndeosebi pe timpul liceului ,un individ cu dezgust motivat față de ritualurile etice specifice neamului din al cărui corp m-am rupt.La vreo părere cerută, vocea mea suna lent și jos, era un fel de murmur acvatic propriu unui om puternic și înțelept.Și nu era de mirare că părerea-mi deși ultima audiată ,rămânea până la urmă atât o soluție ,cât și un bun exemplu  de urmat pentru ceilalți .Mai târziu mi-am găsit descris  caracterul într-o cărțulie cu numele de Cartea despre Dao şi putere .Ce să spun,atunci mi-am dat seama de un lucru, că eram luat în serios, apreciat tacit. Am învățat că omul nu spune nimic când faci ceva frumos, ci doar îți vrea locul.Te laudă doar când are intenția de a-ți prostitua respectul .Însă nu vreau să par extrem în categorisiri, printre cei care te laudă ar putea fi și sinceri...
      Țin minte ultimul an de liceu , era așa de prăpadit și nesățios! Nu din cauza Bac-ului ,ci din cauza amenințării exhaustive a ”viitorului” nepromițător ,de altfel întărit de starea ”prezentului” cabotin .Însă griji nu prea îmi făceam ,căci  memorizasem scenarii de rezolvare de la predecesori, ăștia fiind niște anchilozați în comparație cu mine , îmi alimentau presupunerile că totul va fi bine .Și drept urmare ,în loc să mă pregătesc  de examene în ultimile săptămâni, mă găseam adesea dormind  sau căutând obtuzități  în ungherele podului.Mai  citeam  literatură ,desigur nu la subiect, și-mi dezmorțeam oasele ,alergând câte opt kilometri pe zi pentru a nu uita că  aveam și corp pe lângă energie meditativă .Prieteni nu aveam ,doar  cunoștințe gata să mă dea cu patinele,ceea ce explica și explică setea-mi continuă de casă și de liniște. Unicul și adevaratul prieten a decedat când aveam șaisprezece ani.De atunci și până acum a trecut mult timp, însă nimic nu s-a modificat în privința asta.
       Am trecut de pragul ”didactic” din a 12-a și eram gata de facultate.Acolo nu am dat de cine știe ce radicalisme ci  doar de o indiferență nesăbuită și un interes simulat .Ceea ce mă irita cu adevărat era interesul simulat. Profesorii cu idei răsuflate ,cu principii ”inchiziționiste” și mutre înăcrite  nu-și vedeau ca scop predarea într-o maniera genuină,ci faptul de a le demonstra studenților veridicitatea diplomelor de doctori habilitați ,unii chiar nu aveau nevoie să demonstreze , întru obiectiva părere le-am acordat dezinvolt titlul de ”Doctori Handicapați”.Pe sub băncile facultății nu mai căutam gume. Eram rău și tăcut pe dinauntru, deauspra mi-am ajustat o mască de clovn pentru a nu mi se leza identitatea intelectuală adevărată. Și atunci devenisem o ”oaie” de rând. Asta se învață la facultate , să ai o gîndire funcțională doar în colectiv, să te ții de standarde de căcat pentru a nu ajunge decât o gumă mozolită și bagată sub masă, iar la nevoie scoasă și aruncată.De lucru nici nu mai spun.De mi s-ar plăti pentru gândit...