Teatral

     Scena e deschisă, începerea primului act se face spontan, dintr-un punct parcă oprit artificial. Personajele, deși puține, nu se anunță, întru a ambiguiza acțiunea și de a-i conferi  naturalețe și breșă comunitarului .
Efectul e similar cu realizarea  fără anestezie a unei incizii pe abdomen .În mijlocul camerei - o femeie în pijama spitalicească, crăcită pe arhicunoscuta masă . Mici zgomote surde ... Alunecând pe pereții uterului ,micul om s-a oprit ,deoarece nu mai putea trece de capu-i enorm, s-au stăruit genele tatălui - investit fără voie cu funcție familială- care acum nu stă cu flori după ușă ,ci încearcă să-și aducă aminte în dormitorul cărei doamne se află. Îndemne la scremut din partea strigoilor în halate .Aceștia ,odată cu ”înaintarea” copilului , își achipuie prin minte foșnetul bancnotelor fără vreo oarecare entorsă de rușine.Micul om și-a părăsit sălașul ,anunțându-și prezența cu răcnete afundate-n hipoxie. Toți sunt veseli . Doar un om din motive nobile exclusiv pentru sine , iar ceilalți ,din motivul veseliei acelui om,și fără îndoială  ,acel al recompensei.
     Desigur ,că  pentru primele zile, îngrijitul caraghiosului cela drăguț produce o oarecare satisfacție. Lucrurile se schimbă ceva mai târziu, mai bine spus somnul și liniștea interioară. Apariția dinților, o pneumonie ,indigestie etc., o fac pe mamă să regrete. Dar aceste regrete se spulberă imediat ,când ștrengarul își potrivește un zâmbet cât se poate de sincer, și strălucește din ochii săi încă albaștri.Trecut de vârsta alintărilor și nazurilor , micul nostru om ,se găsește derutat de pofte subite și frămîntări de integrare în atmosfera socială,adică , încă își mai permite să nu gândească decât partajind opinia mamei.
     Actul doi e cât se poate de complicat din perspectiva personajului. Ceea ce pentru prezentul nostru a fost o clipă frumoasă , pentru personaj nu e altceva decît o faleză de pe care nu se decide a-și turna ceară pe aripi , și a zbura ,căci tot timpul e soare. Soarele ăsta îl ademenește prin lenevie spectrală și siguranță pe pământ, însă  cerul violat de edeme  plumburii îi oferă posibilitatea de a decola. Neavînd  cu sine decât batista mamei poleită cu lacrimi de dragoste egoistă, omulețul își ia vânt.A ales cerul.
    Actul trei .I-a putrezit batista mamei în buzunar odată cu chipul ei în memorie. Obosit de înălțime și aer fără oxigen , pedepsit de fulgere ,saturat de false sentimente alizeice, personajul devine un prizonier cu aripi.
Are nevoie de căldură ,are nevoie de lumină, dar pentru asta trebuie să cadă, să revină. Nu vrea să vadă pământul. Așa că se ridică deasupra norilor.Și moare. Nu pentru că nu l-au ținut aripile , ci pentru că îmbătrânise. ”A fost un om bun” ,zice lumea, și-și vede de timpul său. Omul și-a ales cea mai gravă pedeapsă : să vadă tălpile celor vii.